Știți cum zbiară căprioara sfârtecată de haita câinilor de la stână?

De când a început toată tevatura asta cu legea câinilor ciobănești m-am abținut să comentez în vreun fel. Acum nu mai vreau să tac. Nici nu vreau să vă sensibilizez în vreun fel. Probabil nu la toți ne pasă în aceeași măsură. Dincolo de mârșăviile din spatele afacerilor urâte cu fondurile de vânătoare, dincolo de felul în care ciobanii își păzesc turmele de oi în creierii munților și dincolo de orice interes ascuns, vreau să vă relatez exact cum stau lucrurile.

Pentru că uneori trebuie să lăsăm deoparte pudoarea și să vorbim noi, ăștia care avem grai, în locul necuvântătoarelor. Dacă sunteți slabi de înger,vă sfătuiesc să ieșiți din articol. Dacă nu sunteți mironosițe, atunci citiți-l. Nu e nevoie să dați like, nu e nevoie nici de share.Nu o fac pentru rating. Sunt mulțumit și foarte plăcut surprins de faptul că în fiecare zi suntem citiți de 1200-1500 de cititori unici și 4-5000 de vizualizări. E bine.Chiar dacă ar fi fost 200 și tot eram mulțumit.Pentru că scriem aici pentru voi, prietenii noștri.

În urmă cu câțiva ani am experimentat pentru câteva săptămâni(nu consecutiv) ceea ce înseamnă viața la o stână tradițională din munții Călimani. Deși copilăria mea s-a consumat la bloc,cum vin dintr-o familie de chiaburi,de mic copil am fost obișnuit cu animalele domestice. Vaci, oi, porci, cai. Știu să trag din țăța vacii,știu să aplec un miel să sugă la oaie în prima lui oră de viață, mă țin bine în spatele calului, fără șea și dârlogi, numai cu o funie la gât și mai știu cum să tranșez porcul la Ignat. Le-am făcut pe toate astea din plăcere și cu pasiune.Pentru că iubesc animalele.Oricare ar fi ele și așa cum le-a lăsat Dumnezeu.

Cum vă ziceam, am crescut oi și am încercat să mă ocup de ele. Săptămânile pe care le-am petrecut în munte, la stână, mi-au sporit bagajul de experiențe personale. Unele m-au marcat și n-am să pot să le uit vreodată.

Într-una din zile eram împreună cu un cioban maramureșean,băgat pe vară la oile stăpânului stânei,pe o pășune la marginea pădurii. Era iunie,pășunea bună și oile erau deja sătule,așezate la umbra perilor pădureți.Deodată holcă mare de câini de la altă stână către pădure. Cu noi aveam doi sau trei câini care au și fugit încolo. Ne-am dus și noi, cu botele, am crezut că-i dihanie. Dar nu.Câinii hăituiau o căprioară și o goneau către locul în care eram noi.Nu știu câți or fi fost, cel puțin patru sau cinci, străini de stâna noastră.

Sălbăticiunea n-a avut nicio scăpare.Au încolțit-o lângă o grămadă de crengi prin care n-a putut să fugă. Un țipăt lung și-apoi vaierul vitei sfâșiate de zecile de colți care-i sfârtecau carnea. N-au prins-o de la început de cap. De burtă și de picioare. Nu știu cât a durat să omoare prada, dar atunci când am ajuns noi animalul era mort, câinii îi întindeau mațele și mârâiau unii la alții.

M-a marcat și n-am să uit strigătul de groază și de durere al sălbăticiunii încolțite de câinii ciobănești.Și de aceea nu pot și nu vreau să tac. Pentru că știu viața câinilor ciobănești așa cum este, mai ales pe munte.Lăsați-mă cu motivele apărării turmei! Vine ursul, ia o oaie.Vine mâine lupul,mai ia una.Dar voi, ciobanii, ce păziți noaptea în paturile ciobănești? Creșteți-vă trei-patru câini care-s câini! Nu toate șarlele pe care le hrăniți cu te miri ce și apoi vă plângeți că nu-s buni la oi! De ce nu le puneți jujeu,cum zice legea? Și dacă, Doamne ferește,că s-a mai întâmplat, dă un trăznet între oi și vă omoară cu zecile, vă duceți cu bota să protestați ?

Muntele e aspru și își cere drepturile. Nu e ușoară viața voastră și vă respect bărbăția cu care faceți, mulți dintre voi, meseria de cioban.

Dar nici nu pot să accept constatarea moroșanului în fața hoitului căprioarei: Acuma or mâncatără(câinii). Dăm zăru’ pe seară la porci.