Povestea lui PIŞOTE…

Copilaria in Bucuresti, langa Bucur Obor mi-a oferit sansa de a descoperi cateva povesti de viata. Nu mi-am inchipuit vreodata ca le voi face cunoscute, poate si pentru faptul ca fiecare dintre noi ar trebui sa pastreze pentru sine unele povesti. Sa ai ca om o proprietate exclusiva asupra unor amintiri, amintiri ce te formeaza ca individ, ca o completare la cei sapte ani de-acasa, scoala si, de ce nu, acea scoala a vietii la care corigenta nu se da decat in toamna vietii. Pişote era un copil, desi avea in jur de vreo 40 de ani. Avea barba si plete, dar Miliția nu-l lua la secție ca sa-l tunda aşa cum se intampla cu rockerii şmecheraşi din fața blocului. Invidia noastra, a celor care ne ascundeam pletele sub sapca sau le prindeam cu agrafe furate din trusa mamelor, era atat de mare incat aparitia lui zilnica ne dadea gbes la glume stupide. Radeam de pantalonii lui largi, de camasile lui lungi cat un furou, de faptul ca aduna chiştoacele regale pe care i le aruncam cu o nonşalanță demnă de o proastă creştere. Râdeam tâmp şi zgomotos atumci când vedeam că se aşeza pe bordură şi contempla trecătorii iar la apariția unei femei lăsa capul în pământ iar ochii i se umezeau. Ii spuneam Pişote pentru că făcea pipi pe el. Zilnic. Stătea ud indiferent de anotimp şi nu conştientiza că este ruşinos să miroşi a urină şi să te afişezi public purtând amprenta unei probleme fiziologice. „Nu vă supărați, aveți o țigară? Mama nu-mi dă bani de țigări. Îi este frică să nu-mi iau de băut. Dar eu nu beau”. Acesta era ritualul său zilnic, cerşea țigări, se odihnea pe bordură şi urmărea spectacolul străzii fărâ să ridice ochii către femei. Ceea ce surprindea…era faptul că, exceptând când făcea pe el, era curat…atât cât poate fi un om ce inspectează coşurile de gunoi in câutarea unei fărâme de tutun. Zilnic, era imbrăcat altfel, haine ponosite, dar curate. Într-o zi, sectoristul a fost chemat de vecini, pentru că noi, mari oameni pentru o lume atât de mică, ridicam vocea pentru a ne expune părerea vizavi de cine este mai tare, Led Zeppellin sau Deep Purple. Am explicat că suntem băieți de băieți şi că nu ințelegem reclamația vecinilor. Doar nu folosisem cuvinte obscene de natură să provoace indignarea cetățenilor. „Vă luați de noi degeaba iar cerşetorii stau aici şi se pişă pe ei. Pe ăştia nu-i vedeți?”, am încercat noi să deturnăm golăneşte atenția omului legii. „Nu este cerşetor”, a venit răspunsul sec al sectoristului. „Data viitoare vă amendez dacă mai aveți gura mare”. Apoi s-a indreptat către Pişote, l-a ajutat să se ridice şi i s-a adresat in cel mai dulce si omenos mod posibil: „Hai Dane, hai să te duc acasâ”. Eram nedumeriți cum omul la costum il ajuta pe Pişote să-şi ridice pantalonii, cum il mangaia părinteşte pe cap şi vorbea de la egal la egal cu el. I-a aprins o țigară BT, golindu-i buzunarele de toate chiştoacele colectate de la noi. I-am urmărit muți cum se indepartau in noapte ca doi prieteni şi l-am auzit pe Pişote murmurând…”Domnii aceia nu ştiu că The Doors sunt regii”. Nu ştiu dacă ruşinea ne-a făcut să plecăm acasă. Poate era ceva între umilință şi ideea că mâine va trebui să ne recunoaştem o infrangere. Ca ne-am inselat. Iar barbatii din noi nu acceptă decât victorii. Educați in spiritul socialist al soimilor patriei, al pionierilor si utecistilor nu puteam avea in viață decât victorii. Ascultam rock şi credeam că această alegere ne face mai speciali. Nu percepeam mesajele pieselor, noi eram baietii cu plete, premiantii unei vieti anoste, dar care ne bucuram că ne descurcam fumând Kent de la bişnițari când mai umblam la portofelul mamei. Tineam la secret faprul ca in vacanta mare, la bunici, la tara, ma duceam cu vacile vecinilor contra cost si culegeam mere si prune la ferma de stat pentru ceva banuti care sa-mi intareasca statutul de rebel la revenirea in Capitala. Eram liberi să vorbim intre noi, dar nu public si făceam pariuri psihologice privind lumea pe stradâ. „Uite ăla este prost, facem pariu? Vezi ce şapcă de secretar de partid are? Dar, de aia ce zici? Are liceul sau profesionala?”. Distracții tâmpite reduse la nulitate intr-un singur moment: Pişote nu era Pişote! Era Dan. Putea fi Marcel, Ionel sau Viorel. Ştia despre existența rockului, vorbea politicos şi nu indraznea sa-si ridice ochii la o femeie. Ce fel de exemplar uman ne dadea peste cap ideile despre viata? Ne-a lamurit chiar a doua zi o femeie. N-o mai vazusem prin cartier. I-a dat un sandviş şi ne-a rugat respectuos să nu-i dăm să bea şi sâ nu ne batem joc de el când mai face pipi pe el. ” Doamnă, de unde ştiți că face pe el?. ” Sunt mama lui”. S-a aşezat lângă noi şi ne-a impartit biletele cu numarul ei de telefon. „Sunati-ma, vă rog, unul dintre dumneavoastra cand este ud. Vă rog.”. Era o doamnă, nu o tovarăşă. Măcar diferența asta o făceam. Dan fusese arhitect, avusese sotie si doi copii. Un accident de maşină ii destrămase lumea. Fusese internat la Spitalul 9. Nu mai indraznea sa se uite la femei. Nici macar la mama lui. Plangea. Cand auzea copii mici isi astupa urechile cu palmele….

Citeşte mai departe pe zonainterzisa.ro