Mentalul colectiv sau despre cum să trăim bine

Povesteam recent cu un bun prieten despre maniera în care românii sunt priviţi de către alte popoare europene şi nu numai. În acest context mi-a povestit o întâmplare, a unui coleg de muncă din străinătate, căruia după câteva luni ca muncitor de rând i s-a dat o funcţie, în cadrul unei companii care avea angajaţi din toate colţurile lumii. Şi cică românaşul nostru s-a transfigurat din colegul amiabil, într-un şef căruia nu-i mai ajungeai nici cu bota la nas, vorba ardeleanului.

E doar un exemplu, menit să ilustreze o mentalitate a celor care pleacă dincolo, dar şi a celor care muncesc în ţară, şi anume, mentalitatea de a fi şi a avea.

Din păcate încă de la vârstă fragedă ţi se spune (ca să nu zic inoculează) ideea că trebui să înveţi şi să munceşti pentru a fi cineva în viaţă. Iar odată ce eşti cineva, vei avea de toate. Cam la asta se rezumă viaţa. Nu se mai ocupă nimeni, cât de puţin de celălalt aspect, care a ajuns să nu conteze. Şi aici mă refer la a trăi. Nu vorbesc despre a trăi ca surpvieţuire, ci la relaţionarea cu cei din jurul nostru, adică la moralitate, spiritualitate, caracter, atitudine etc. De formarea acestor lucruri se ocupau, până nu demult, părinţii în “cei 7 ani de acasă”, profesorii la orele de educaţie civică, dirigenţie şi religie, iar apoi biserica şi credinţa în Dumnezeu.

În multe cazuri cei 7 ani de acasă au ajuns să fie de fapt 2, primii 2, ai concediului de maternitate, pentru ca ulterior, copilul să crească cu tableta, calculatorul, televizorul şi alte lucruri menite să-i distragă atenţia, ca să mai aibă părinţii şi puţină linişte.Orele de educaţie civică au fost scoase de mult din programa şcolară, iar cele de dirigenţie sunt folosite de cele mai multe ori pentru a certa elevii, pentru studiul suplimentar la alte materii sau elevilor li se dă liber. Orele de religie sunt ridiculizate, la fel cum este şi credinţa în Dumnezeu şi biserica.

Aşa se face că am ajuns să trăim într-o Românie în care valorile s-au răsturnat. Trăim într-o Românie în care cel mai important lucru în viaţă este să fii cineva (important, evident, cu funţie de director, manager, consilier, deputat etc.) şi să ai de toate (cât mai multe şi mai scumpe). Trăin într-o Românie în care am uitat să mai trăim şi să ne respectăm aproapele (nu mai zic de iubire, că iarăşi mă ceartă “fanii” că-s visător). Trăim într-o Românie care ne bagă pe găt prin toate mijloacele importanţa materială şi ridiculizează valori esenţiale precum respectul, onoarea, onestitatea, bunul-simţ etc.

Iar milioanele de români care au plecat în străinătate au dus aceste non-valori cu ei. Nu vreau să generalizez.Am prieteni apropiaţi, de suflet, care ştiu să fie oameni între oameni, fie că sunt în România, fie că sunt la marginea Europei sau în mijlocul oceanului. Mi-ar place, însă, ca cei care deţin puterea fantastică a formării de mentalitate şi opinie publică să pună preţ pe moralitate şi mai puţin pe materialism.

foto: www.whi.global

marelediminutiv